SPOILER ALERT:
Cred cu tărie şi astăzi că adevărata îndrăgostire se manifestă iniţial printr-o împietrire totală. Urmată de o suită de replici stupide, stângace şi nepotrivite. Orice altceva este fals şi minciună.
Astăzi vreau să vorbim despre romanul Despre tristeţea femeilor frumoase, un volum care mi-a atras atenţia încă de când i-am citit titlul prima dată. Mi s-a părut foarte interesant să citesc încă o antologie care are la bază poveştile unor femei a căror viaţă nu a fost chiar lapte şi miere, dar care au reuşit să înfrunte toate obstacolele. Tot în genul acesta este şi cartea Taine şi poveşti la feminin de Maria Cristiana Tudose. Dar, deşi ele se aseamănă, stilul în care sunt scrise diferă de la cer la pământ.
...căci aici, în lumea aceasta a cărţilor, nu avea parte de răutăţile oamenilor mărunţi.
Andrei Ruse prezintă frumuseţea femeilor care constă în caracter, nu în aparenţă. A fost interesant modul în care decurgeau poveştile, deoarece am observat un tipar. Ele încep direct, ca pe urmă să prezinte trecutul şi prezentul într-un mod copleşitor, iar finalul deschis să te lase pe marginea prăpastiei. La primele poveşti am fost destul de flustrată cu finalul deschis, deoarece eu voiam mai mult şi mai mult. Eu am vrut un deznodământ, o finalitate care să mă facă să răsuflu uşurată. Dar cine spune că e uşor să fi cititor, nu ştie ce vorbeşte. Eu una,nu sunt obişnuită ca o poveste să se termine din neant, doar ca să te întrebi ce va urma. Dar e o chestie plăcută să mai ieşi din tipare.
Pentru că nu vreau să vă distrug plăcerea de a citi cele 10 poveşti, vă voi povesti doar 2 care mi-au acaparat sufletul. Desigur, unele poveşti mi-au plăcut, altele nu. Unele m-au făcut să le iubesc, iar la altele le-am urât mesajul. Dar un lucru e clar, această cărticică te trece prin toate stările posibile, te face să râzi şi să plângi, te face să te înfurii şi să arunci cu cartea de perete. Dar eu una, mă simt un cititor împlinit după ce am terminat-o.
Aş vrea de fapt ca cineva să-mi admire gândurile şi trăirile, dar nimeni nu pare interesat de aceste lucruri.
Prima poveste despre care vreau să vă zic este chiar cea cu care a debutat acest volum: Femeia care se juca cu timpul. Iniţial, nu m-am aşteptat la tenta fantezistă, dar povestea în sine m-a vrăjit şi copleşit. Aceasta nu e o poveste de dragoste propiu-zisă, ci mai degrabă,una în care protagonistul învaţă să vadă lumea prin ochii înţelepţi ai unei femei. E uluitor câte comori putem găsi sub carcasa unui om: acel lucru se numeşte suflet. Fiecare ascunde câte ceva în spatele unui zâmbet, poate chiar o durere mai mare decât îşi poate imagina cineva. Protagonistul vede o femeie în vârstă la un geam şi îşi face obiceiul ( sau obsesia) de a trece pe langă casa ei în fiecare zi la aceeaşi oră doar pentru a împărtăşi acea secundă, acel zâmbet trecător care îi schimbă total viaţa şi realizează că a căutat atât de mult perfecţiunea, încât nu a observat cum îi fugea prezentul. A fost o poveste care te emoţionează până la lacrimi şi care te scoate din starea de anostitate.
A perceput atunci oamenii mai mult decât nişte simple fiinţe mişcătoare fără identitate, despre care simţea de cele mai multe ori că îl judecă cu priviri aspre şi neînţelegătoare. S-a putut uita către lume fără să-i mai fie teamă.
Fata care picta chipuri nu a fost genul care să îmi încânte sufletul, însă sigur l-a zguduit. Îi acord felicitările mele autorului, pentru că această poveste s-a terminat cu ochii mei în lacrimi (eu, care sunt total imună). Povestea o are în centru pe Luiza o fată de 9 ani care descoperă că mama ei a murit în urma unei boli. Mi s-a părut cutremurător tot acest proces în care fetiţa realizează că nu mai are pe nimeni şi se produce un proces de maturizare prematură, în care ea trebuie să pună piesele la loc şi să îşi facă un scop în viaţă. Iar finalul? Cu siguranţă m-a şocat.
În concluzie, pot spune doar că Andrei Ruse a transpus într-un mod unic şi creativ poveştile acestor femei, care sunt frumoase doar prin felul lor de a fi. El dă cărţile pe faţă pentru a arăta că o femeie nu trebuie să fie perfectă. Pentru că ce este perfecţiunea, în afara unui standard pe care noi ni-l autoimpunem? Perfecţiunea este un termen relativ, dar până la final, lucrurile care fac ca o persoană să fie unică sunt chiar imperfecţiunile ei ( su poate chiar tristeţile). Îi acord acestei cărţi 4 steluţe pe Goodreads.
Cartea se poate achiziţiona de pe Editura Hyperliteratura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu