O nouă şansă ( #2 Seria Again ) - Mona Kasten
Allie și Kaden predau ștafeta iubirii celor mai buni prieteni, iar de îndată ce Dawn îl cunoaște pe Spencer, simte că ceva e pe cale să se întâmple.
Sentimentele de dragoste se înfripă din ce în ce mai mult în inima protagonistului, însă Dawn e convinsă că orice ai face, la final vei fi rănit. Spencer e hotărât să-i arate contrariul și începe o bătălie în care iubirea devine cea mai puternică armă.
Steagul alb se ridică abia atunci când Dawn află că în spatele poveștii lui de viață se ascund răni emoționale adânci. Acum două suflete se întâlnesc cu adevărat și pornesc într-o călătorie la finalul căreia speră să se vindece reciproc.
O poveste despre puterea dragostei de a duce pasiunea dincolo de cer, o gură de aer proaspăt presărată cu o iubire de neuitat ce te poartă cu pași repezi spre a valora mai bine micile bucurii ale vieții.
-Dawn... Mi-a şoptit numele, de parcă ar fi îndurat chinuri cărora numai eu le puteam pune capăt. Îmi este foarte greu să nu te sărut când te uiţi la mine aşa.
Fragment din O nouă şansă- preluat de pe site-ul bookzone.ro
De parcă mi-ar fi citit gândurile, s-a îndreptat din nou și mi-a ridicat geanta de pe podea cu o mișcare rapidă.
– Hei! am strigat eu și am sărit în sus, vârându-mi iute mâinile în mânecile hainei. Când m-am răsucit, am văzut că Spencer coborâse deja un întreg rând de scări. Dă-mi-l înapoi pe Watson! S-a oprit pe hol și și-a înălțat privirea spre mine.
– Watson? Ca John Watson?
Am încuviințat și mi-am înfășurat din mers eșarfa în jurul gâtului, în timp ce Spencer râdea sincer, din adâncul pieptului.
– Dacă ai ști cât de mult îmi doresc să te invit la o ieșire în oraș, acum, în secunda asta!
Am oftat. Așa făcea de o jumătate de an. Mă invita la întâlnire aproape zilnic, și de fiecare dată îl refuzam.
Nu ieșeam la întâlniri. Nu voiam să ies la întâlniri. Și, oricât de mult și-ar fi dorit-o corpul meu, nu voiam să i-l mai dăruiesc niciunui tip.
– Știi care e răspunsul meu, i-am spus, oprindu-mă cu o treaptă deasupra lui. Acum, ne priveam ochi în ochi.
Am văzut albastru. Ochi albaștri și un rânjet deschis.
– Dar vii cu mine, nu?
– De parcă mi-ai da de ales, am comentat.
În clipa următoare, a sărit peste restul scărilor, cu Watson ostatic sub braț.
Acela a fost răspunsul lui.