Istoria secretă - Donna Tartt

                  

SPOILER ALERT:

Este posibil ca la un moment dat în viaţă să fi avut un număr nedeterminat de istorii, dar acum nu mai există alta. Aceasta este singura istorie pe care voi fi vreodată capabil să o povestesc.

Sub influența charismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor. Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

Donna Tartt, câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru romanul Sticletele, s-a impus ca o autoare extrem de talentată cu Istoria secretă, un roman remarcabil – convingător și elegant, dramatic și ludic, un adevărat clasic contemporan.

Excelent; în loc de obișnuitul mix de sex, droguri și rock-and-roll din colegiu, Donna Tartt a descoperit o inimă a întunericului împietrită și înfiorătoare, demnă de tragedia greacă; un roman alert și plin de tensiune... un thriller care dă de gândit. Newsday

Un roman tulburător, captivant, genial. The Times

Dacă nu ai auzit de Donna Tartt, probabil trăieşti într-o peşteră. Cel puţin eu asta am făcut până acum trei luni când am dat peste cărţile ei. Ca multe alte lecturi, fie iubeşti Istoria secretă, fie o urăşti. Am fost atrasă din prima clipă de ea şi de autoarea misterioasă care publică o carte o dată pe deceniu. Adică ce operă de artă poţi găsi în aproape 900 de pagini, câte gânduri şi idei? Mă aşteptam la o atmosferă întunecată, un grup de studenţi de elită dedicaţi literaturii antice şi crime cu sânge rece. Însă povestea în sine este mult mai complexă, mult mai întunecată şi, cu siguranţă, mult mai răvăşitoare.

Frumuseţea este teroare. Vrem să fim devoraţi de ea, să ne ascundem în acea flacără care ne rafinează.

Într-unul din interviurile sale, Donna Tartt spune că un thriller adevărat este cel în care tu eşti conştient de bomba de sub masă. Dar nu ştii când urmează să explodeze. Şi poţi doar să aştepţi şi să iei parte la ororile ce urmează. Cartea începe direct, din perspectiva lui Richard Papen, un student sărac ce este prins în misterul din jurul unui grup de tineri înstăriţi şi pretenţioşi  care îl influenţează spre comiterea unei crime.

Dar cât de înălţător este să le eliberezi dintr-o singură lovitură! Să cânţi, să urli, să dansezi desculţ în pădure în toiul nopţii, fără conştiinţa morţii, asemenea unui animal! Acestea sunt mistere de o forţă incomensurabilă!

Ca şi Richard, am fost hipnotizată de stilul excentric şi enigmatic al lui Julian Morrow, profesorul de greacă antică care îşi începe orele cu fraze precum ,,Sper că suntem gata cu toţii să părăsim lumea fizică şi să intrăm în cea sublimă.''. Iniţial a fost unul dintre personajele mele preferate, cum au fost cu toţii ( not you, Bunny!), dar nimic nu durează veşnic. Încă de la primele pagini începe o degradare a sufletului prezentă în fiecare personaj. 

Richard este mai hotărât ca niciodată să pătrundă în lumea mistică a literaturii împreună cu alţi cinci studenţi cu gusturi clasice în materie de îmbrăcăminte şi literatură. Henry Winter a fost sufletul întregii acţiuni şi m-a uimit modul în care inteligenţa lui superioară cu trăsături sociopatice a condus întreaga carte. Şi nu e de exclus nici faptul că în timpul liber îl traduce pe Milton în latină doar pentru că sună mai bine. Am fost atrasă nu doar de inteligenţa lui, cât şi de modul în care se dedică marilor filozofi căutând sens acolo unde nu este. Francisc Abernathy a fost cel mai scump dintre toţi, cu o sensibilitate aparte care îl plasează în categoria celor buni. Camilla şi Charles MacCauley sunt nişte gemeni blonzi cu gusturi asemănătoare şi un trecut întunecat. Ei au reprezentat o provocare pentru mine şi încă nu ştiu ce să cred despre ei. Sau cel puţin despre Camilla, având în vedere că îl urăsc pe Charles . Şi în final Bunny Corcoran. Bunny.... a fost cu adevărat un specimen şi nu ai cum să îl placi. Chiar dacă sunt unele momente în care poţi să îi înţelegi tumulul interior, toate deciziile pe care le ia sunt nepotrivite, puţin spus.

Corect.Frumuseţea este rareori fină sau consolatoare. Dimpotrivă. Adevărata frumuseţe este întotdeauna cumva primejdioasă.

Donna Tartt a ales să studieze frumuseţea ca subiect principal şi ce metodă mai bună de a face asta decât sub forma unei bacanale, un ritual prin care oamenii se lepădă de sine pornind într-o călătorie dominată de pofte carnale şi dansuri nocturne închinate lui Dionysius. Astfel, ea dă startul unui joc psihologic şi intelectual. Oare cine rezistă în faţa presiunii? Oare cine va exploda? Sunt multe variante în care ar fi putut decurge lucrurile, iar finalul? Să spunem  că nu mai sunt aceeaşi după 900 de pagini în care tot vrei mai mult şi mai mult. Ce îmi place mie la Donna este că îşi oferă timpul necesar să scrie. Nu se grăbeşte să sară cu capul înainte, ci caută sensuri şi informaţii. De aceea Istoria secretă nu este doar despre un grup de puşti bogaţi care vor să îşi facă propriul cult, ci o sursă foarte bună de a privi lucrurile din altă perspectivă şi de a obţine noi cunoştinţe.

Nu ne place să recunoaştem acest lucru, a continuat Julian, dar ideea de pierdere a controlului îi fascinează în primul rând pe cei care pun mare preţ pe stăpânirea de sine, aşa cum facem noi.

Nu pot să jur cu mâna pe inimă că o să vă placă tuturor. Mulţi veţi considera această poveste ca fiind total deplasată şi veţi renunţa în faţa prostiei lui Richard. Însă unii dintre voi veţi fi vrăjiţi de Donna Tartt şi de modul în care explorează conştiinţa umană, realizând un tablou realist ca răspuns la întrebarea: ce se întâmplă când te laşi influenţat de cei din jurul tău?

...nicăieri, niciodată nu au pus atât de mulţi oameni atât de multă credinţă în minciuni şi transformare şi moarte, moarte, moarte.

Un lucru unic la cartea Donnei este modul în care descrie sezoanele. Efectiv poţi să simţi cum fiecare anotimp pătrunde în sufletul tău. Modul în care a construit iarna a fost atât de realist, încât am simţit cum mă înconjoară frigul. Şi totuşi, în acelaşi timp, descrierea a fost prea multă în unele părţi şi aşteptam să se întâmple ceva.

Am găsit interesant modul în care am perceput personajele. Toţi sunt ciudaţi şi chiar siniştri în unele părţi, fac lucruri îngrozitoare şi chiar pot spune că sunt nişte persoane îngrozitoare. Şi totuşi mă captivează şi simt că vreau ca toţi să aibă parte de un happy end. Dar normal că este o carte scrisă de Donna Tartt aşa că îţi recomand şerveţele de calitate şi nişte ciocolată.

...puţini dintre noi ştiu că dragostea este un stăpân aspru, necruţător. Unul se pierde pe sine de dragul celuilalt, dar prin asta devine înrobit celui mai capricios dintre zei.

În concluzie, Istoria secretă este o carte oribilă şi genială în acelaşi timp. Ea depăşeşte graniţele moralului şi te trimite pe un teritoriu necunoscut unde tot ce poţi să faci este să te uiţi cum totul se destramă pas cu pas. Dar este şi o carte plină de umor inteligent şi magie oferită de modul în care sunt descrise împrejurările. Aş vrea ca mai multă lume să vorbească despre ea, deoarece fiecare rând este ca o gură de aer proaspăt.