Romanul explorează adâncimile sufletului uman, concentrându-se asupra metamorfozelor prin care trece sentimentul iubirii de la adolescenta până la maturitate. Personajul principal, Hajime, proprietarul unui bar din Tokyo (autorul transfera asupra personajului propria experienta de viata), duce o existenta aparent liniștită și îndestulătoare, dar în fapt tulburata de amintirea unei povesti de dragoste din tinerețe. Ceea ce îl obsedează însa pe erou nu e neapărat imaginea iubitelor din trecut, ci caracterul unic și irepetabil al relației dintre doi oameni și convingerea ca destinul uman e o problema de opțiune: o data ce ai pornit pe un drum nu te mai poți întoarce, iar celelalte drumuri posibile vor rămâne necunoscute pentru totdeauna. Reîntâlnirea cu una dintre iubite echivalează cu o încercare disperata de a recupera timpul pierdut, fie și cu riscul ruperii legăturilor cu prezentul. O poveste aproape ireala despre dragoste și despre moarte – ca mai toate poveștile lui Murakami –, învăluită în acordurile melodiei lui Nat King Cole, „La sud de graniță, la vest de soare”

Spoiler alert: Pretend you're happy when you're blue / It isn't very hard to do.

           Murakami este un autor complex, cu un stil colorat ce te ține în priză . Aceasta este prima carte pe care o citesc de la el și chiar nu am fost dezamăgită. Subiectul a fost unul dezarmant și încă am unele întrebări în ceea ce privește finalul și modul în care protagonistul și-a luat deciziile.
            Inițial, am căutat o poveste de dragoste, un roman despre nopți lungi sub lumina stelelor. De ce am dat? Chiar nu știu cu ce să răspund la această întrebare. Cartea începe simplu, cu un Hajime de 12 ani, când își descoperă pasiunea pentru Shimamoto. Shimamoto ca personalitate, nu mi-a plăcut. La început da, a fost fetița inocentă din vecini. Fata cu care Hajime își împărțea pasiunea pentru citit și muzica de la Nat King Cole. Ea este învăluită în mister pe tot parcursul cărții și apare fragmentat. Hajime o vede înconjurată de o aură, o vede perfectă și misterioasă, ca un prădător,el devenind prada.

Era ca și cum desprindea cu privirile, ușor, toate straturile ce acopereau inima cuiva.

        Dar contactul cu Shimamoto nu ține mult și , după ce el se mută, este prezentată viața lui la 16 ani. Prima iubire. Izumi  reprezintă și va reprezenta mereu o parte întunecată din viața lui Hajime. Nu din cauza a ceea ce au trăit împreună, ci a consecințelor și a vinovăției care îl chinuiesc de-a lungul cărții. Murakami excelează în ascunderea motivelor printre rânduri. Izumi pornește cu Hajime în această călătorie inițiatică a iubirii, însă când povestea  se sfârșește, drumurile lor se despart. La vârsta de 30 de ani el este căsătorit cu  Yukiko . 

       Partea a doua a cărții se bazează mai mult pe felul în care Hajime evoluează spiritual. La o primă vedere , el este soțul desfrânat, mereu cu altă femeie totul pus pe baza că „se plictisește”. Însă reîntâlnirea cu Shimamoto îl schimbă. Aici lucrurile se cam încețoșează și sunt puțin confuză asupra lui Shimamoto. Am simțit-o mai mult ca o fantomă. Era mereu prezentă spiritual, epicentrul universului lui Hajime, dar, totodată, era rar întâlnită în forma fizică. Era ca o pasăre călătoare, o prezență continuă a conștiinței lui. 

-Hajime, tristul adevăr este că există lucruri care nu mai pot merge înapoi. O dată ce pornesc înainte, oricâte eforturi ai face, ele nu se mai pot întoarce în punctul în care s-au aflat cândva. Dacă un lucru pornește strâmb, chiar dacă numai un pic , așa va merge până la capăt.

      Ca cititori ne asumăm responsabilitatea de a fi niște spectatori într-un joc continuu între bine și rău, între alegeri ce pot schimba viața cuiva și cuvinte ce pot lăsa urme adânci. Haruki Murakami nu se sfiește să aducă în prim plan un protagonist care să o ia pe toate drumurile greșite, deoarece el împinge lectorul să revizuiască acele alegeri, dar și consecințele lor. În povestea aceasta, Hajime se lasă dus de val, preferă să trăiască un vis decât să înfrunte realitatea . 

         În mare cartea a fost foarte bună, dar simt că nu m-am lămurit cu finalul. Personajele au fost destul de realist create, precum situațiile. Cartea evidențiază faptul că suntem oameni și în cea mai mare parte a timpului suntem defecți, dar aceasta este și esența umanității. Hajime a fost un personaj foarte interesant și m-a luat complet prin surprindere. Murakami este un geniu literar și cred că mi-a plăcut mai mult stilul în care a scris decât acțiunea în sine. Recomand cartea aceasta celor nostalgici, deoarece crează o atmosferă hipnotizantă, ce te face să te scufunzi și să îi absorbi tot conținutul. De asemenea este și o lectură scurtă, așa că nu vă v-a speria cantitativ. 

Lumea noastră este exact la fel. Dacă plouă, florile înfloresc, dacă nu, se veștejesc.Pe gândaci îi mănâncă șopârlele, pe șopârle, păsările. Până la urmă mor cu toții. Se alege praful.Moare o generație, apare alta.Așa e hotărât de sus. Fiecare trăiește în felul lui și moare în felul lui.Nu rămâne decât deșertul. Te rog să mă crezi că doar deșertul supraviețuiește.

-E greu de știut ce înseamnă un timp, mai ales pentru cineva care așteaptă.

-Sunt probabil momente când un asemenea cuvânt este necesar,situații în care este singurul cuvânt care se potrivește, a spus ea.